OBD sau diagnoza la bord reprezintă capacitatea unui autoturism de a diagnostica diverse componente.Principalul scop al diagnozei OBD este de a aprinde martorul „Check Engine” în cazul în care s-au detectat probleme de funcționare la componentele autoturismului. Modul în care trebuie să funcționeze un echipament de diagnosticare este stabilit prin standarde, americane SAE și internaționale ISO.
Istoria OBD
Începând cu 1988 regulamentele emise de CARB cer ca toate automobilele noi vândute în statul California (USA) să aibă capabilități de diagnosticare la bord. Aceste cerințe, standarde sunt denumite ca fiind OBD-1 sau prima generație de diagnoză la bordul automobilelor. Succesul acestui regulament, standard nu a fost foarte mare deoarece interfața cu echipametul de diagnosticare nu era standadizată și fiecare constructor a plasat conectorul după bunul plac. De asemenea protocolul de comunicație utilizat nu era standardizat și deci imposibil de a creea un echipament de diagnosticare care să poată fi utilizat pe automobile diferite.
În 1994 CARB emite noile regulamente ce vor fi cunoscute ca OBD-2. Acestea sunt impuse tuturor automobilelor noi ce vor fi vândute în California începând cu anul 1996. Atât conectorul (interfața cu echipamentul de diagnosticare) cât și protocolul de comunicație sunt standardizate, ceea ce face posibilă dezvoltarea de echipament de diagnosticare universal.
EOBD
Versiunea europeană a standardului OBD-2 este denumită EOBD implementarea fiind obligatorie pentru toate automobilele noi produse începând cu 2001 pentru motoarele pe benzină și cu 2004 pentru motoarele diesel.
Prezentare generală OBD-2
Termenul OBD-2 implică cerințe standardizate atât pe partea de hardware (electronică, conector) cât și pe partea de software (protocol de comunicație, parametrii măsurați). Pe scurt putem spune că standardul OBD-2 se referă la:
- conector
- protocol de comunicație
- mod de funcționare (informații/parametrii înregistrați și puși la dispoziția utilizatorului automobilului)
Conectorul OBD-2
Standardul american SAE J1962, echivalent cu ISO 15031-3, prevede dimensiunile conectorului OBD-2 din vehiculului și pentru echipamentul de diagnosticare. De asemenea locația conectorului din vehicul este standardizată, astfel fiecare automobil ce respectă regulamentul/standardul OBD-2 permite accesul utilizatorului.
Foto: Conector OBD-2 vehicul
Conectorul trebuie să fie situat în habitaclu, în zona volanului a tabloului de bord sau a consolei centrale. Accesul trebuie să se facă ușor, de pe scaunul conducătorului auto, locația preferată fiind între coloana de direcție și axa longitudinală a vehiculului.
Foto: Conector OBD-2 echipament diagnosticare
Accesul la conectorul OBD-2 din vehicul trebuie să se facă fără utilizarea unor instrumente speciale în cazul în care conectorul este acoperit de un capac de protecție. Amplasarea conectorului trebuie să permită montarea și demontarea echipamentului de diagnosticare cu o singură mână, în condiții de siguranță.
Foto: Numerotarea pinilor pentru un conector OBD-2 vehicul
Setul de regulamente SAE și ISO ce definesc OBD-2 prevede o interfață hardware (conector) standard cu 16 pini. Spre deosebire de conectorul OBD-1, care poate fi găsit uneori și în compartimentul motor, conectorul OBD-2 este necesar să fie la o distanță de 0.61 m de volan. Numerotarea și definiția pinilor este descrisă după cum urmează (numele pinilor sunt în limba engleză):
Pinii 1, 3, 8, 9, 11, 12, 13 nu sunt explicit definiți de către regulament și sunt la discreția constructorului de automobile. Utilizarea pinilor se face în funcție de protocolul utilizat. Astfel un automobil care utilizează protocolul CAN pentru OBD-2 va avea în conectorul din vehicul pinii 4 (-), 16 (+), 6 și 14. Pe de altă parte un echipament de diagnosticare care nu depinde de un anume protocol de comunicație (se poate utiliza indiferent de protocolul automobilului) va avea un conector cu toți pinii, identificarea protocolului făcându-se în mod automat.